joi, 18 iulie 2013

Morile de vânt — ecouri nestinse ale unei ere demult apuse

Moara de vânt
Reprezentate în pictura şi gravura peisagistă, morile de vânt i-au inspirat pe mulţi maeştri olandezi ai secolului al XVII-lea, precum Jacob van Ruysdael, Meindert Hobbema şi Rembrandt van Rijn. Acest lucru nu ne miră, deoarece la acea vreme peisajul olandez era presărat cu aproximativ 10 000 de mori. Totuşi, aceste structuri fascinante au însemnat mai mult decât o sursă de inspiraţie pentru artişti. Începând cu primii ani ai secolului al XV-lea şi până la sfârşitul celui de-al XIX-lea, cu ajutorul lor s-a realizat ceea ce în prezent se realizează cu motoare diesel sau electrice. Ele generau energia necesară pompării apei, măcinării cerealelor, prelucrării lemnului şi desfăşurării multor activităţi industriale. Însă, spre deosebire de motoarele din zilele noastre, morile de vânt generau energie fără să polueze.
Jacob van Ruysdael

Legarea pânzelor

Dacă aţi vizita Olanda, aţi putea admira şi astăzi aceste construcţii vechi de secole, deşi au mai rămas numai 1 000. Aţi dori să aflaţi mai multe despre ele? Vă invităm să ne însoţiţi într-o vizită la o moară de vânt, veche de 350 de ani, aflată pe valea pitorească a râului Vechte, ce străbate zona centrală a Olandei.
E o frumoasă dimineaţă de primăvară. Jan van Bergeijk, morarul, ne întâmpină cu o cafea aburindă şi ne informează că vremea e ideală pentru a pune moara în mişcare. Mai întâi însă, casa morii — sau acoperişul — trebuie îndreptată în direcţia vântului. În timp ce apasă cu piciorul spiţele unei roţi de lemn, al cărei diametru e două ori cât el, Jan ne explică procedeul. Această roată e cuplată la casa morii. Când învârte roata, Jan roteşte, de fapt, casa morii până când toate cele 4 aripi, lungi de 13 metri, captează vântul. Acum, ca să nu se mai mişte, roata e ancorată de pământ. După aceea, Jan derulează o bucată de pânză groasă şi o leagă de structura fiecărei pale. După ce fixează un lanţ de siguranţă, Jan desface frâna, pânzele se umflă în vânt, iar cele patru aripi se urnesc din loc. Pentru câteva clipe, privim fascinaţi braţele morii ce se învârt şuierând. Acum, gazda noastră ne invită să vedem cum funcţionează moara în interior.
Meindert Hobbema

privim mai îndeaproape

După ce urcăm o scară abruptă, ajungem în casa morii, unde observăm un ax orizontal de lemn, de care sunt legate palele. Cu ajutorul unor roţi de lemn dinţate, acest ax antrenează axul vertical, numit pivot central. În apropiere e atârnată o bucată de slănină albă. Jan ne spune că e folosită la ungerea bucşelor de piatră în care se învârte axul de lemn. Însă, pentru ungerea dinţilor de stejar, el foloseşte ceară de albine. Tot aici vedem cum se poate încetini viteza cu care se învârt aripile. În jurul uneia dintre roţi se află un colier de saboţi, sau blocuri, de lemn. Când sunt strânşi în jurul roţii, aceştia acţionează ca o frână, iar când sunt îndepărtaţi de pe roată, ei permit palelor să se rotească.
În timp ce coborâm cu grijă scara abruptă, privim mai îndeaproape axul principal, care străbate moara de sus până jos. Simţim mirosul lemnului vechi şi auzim scârţâitul angrenajelor în mişcare. La baza pivotului central se află un alt angrenaj de roţi de lemn dinţate care antrenează o roată de apă. Ne oprim în dreptul acesteia ca să ascultăm clipocitul apei şi vâjâitul palelor ce se rotesc. Ne simţim de parcă am fi călătorit înapoi în timp. Suntem de-a dreptul impresionaţi şi savurăm din plin momentul.

Cum se trăia într-o moară de vânt
În unele mori, precum cele de măcinat, nu exista spaţiu de locuit. Tot spaţiul era ocupat de părţile mecanice ale morii. Morarul şi familia lui locuiau alături. Cu toate acestea, o moară asemănătoare celei pe care o vizităm poate fi folosită şi ca locuinţă.
În prezent, viaţa într-o moară poate părea comodă. Dar în trecut numai confortabilă nu era. La parter erau atât sufrageria, cât şi dormitorul. Aici se afla un pat de două persoane, asemănător unei cutii, o firidă ce servea drept bucătărie şi o cămară mică. Până la mijlocul secolului al XX-lea, toaleta morii era afară, deasupra unei gropi. Jan adaugă că familiile mari, care aveau de la zece copii în sus, trebuiau să-şi facă locuri de dormit peste tot. Uneori, mezinul dormea sub patul părinţilor, iar ceilalţi copii în sufragerie, la primul sau la al doilea etaj, chiar sub zgomotoasele roţi dinţate!
Unele mori erau folosite ca pompe la drenarea polderelor, porţiuni joase de uscat rămase în urma retragerii apelor mării sau ale unui lac. Moara trebuia să funcţioneze zi şi noapte. Situate în câmp deschis, morile erau în bătaia vântului, iar din cauza curenţilor de aer interiorul lor era foarte friguros. Şi, dacă adăugăm şi pericolul vijeliilor şi al furtunilor cu descărcări electrice, e lesne de înţeles că locuitorii morilor trăiau în condiţii vitrege. În prezent, circa 150 de mori din Olanda mai sunt locuite, în majoritate de către morari de profesie.
Rembrandt van Rijn
Mori de vânt multifuncţionale
În timp ce moara noastră scoate apa, noi ieşim şi ne aşezăm pe o bancă. Jan ne vorbeşte despre multiplele întrebuinţări ce li se pot da morilor de vânt: cu ele se macină cereale, se pompează apa dintr-un polder într-un râu sau bazin, se extrage uleiul din seminţe, se fabrică hârtie, se prelucrează lemnul şi aşa mai departe. El ne mai spune că prima moară de vânt folosită la drenare a fost construită în secolul al XV-lea. Mai târziu, cu astfel de mori s-au asanat lacurile Schermer, Beemster şi Wormer, de lângă Amsterdam.
În zilele noastre, sute de mii de olandezi locuiesc şi muncesc pe terenul care în trecut era fundul acestor lacuri şi al altora. Chiar principalul aeroport al Olandei, situat în apropiere de Amsterdam, a fost construit pe fundul unui fost lac. Pasagerii care se plimbă prin aeroport se află, de fapt, la patru metri sub nivelul mării! Dar nu vă îngrijoraţi: zborul vostru nu se va transforma într-o croazieră. Staţiile de pompare acţionate de motoare diesel sau electrice (succesoarele morilor de vânt) funcţionează non-stop, astfel încât să puteţi merge pe uscat.
Mori care vorbesc?
Pe fondul vâjâitului palelor, Jan ne întreabă dacă am auzit vreodată de mori care vorbesc. „Mori care vorbesc? Nu se poate“, răspundem noi. El ne spune că, pe câmpia netedă a Olandei, morile de vânt se vedeau de la mari distanţe. Prin urmare, poziţionând aripile într-un anume fel, morarul le putea transmite anumite mesaje vecinilor lui din depărtare. De exemplu, când morarul lua o scurtă pauză, palele erau poziţionate orizontal şi vertical (A). Dacă erau poziţionate pe diagonală, însemna că morarul era liber (B). Tot astfel erau lăsate şi pe vreme rea, deoarece, menţinând aripile cât mai jos posibil, se reducea riscul ca ele să fie lovite de trăsnet. Blocarea palei aflate în ascensiune chiar înainte ca aceasta să ajungă în poziţie verticală însemna că morarul era bucuros şi că aştepta ceva bun (C). Suferinţa şi jalea erau exprimate blocând aripa aflată în coborâre imediat după ce trecea de poziţia verticală (D).
Pale pozitionate pe diagonala (B)
Existau, de asemenea, multe obiceiuri locale. În nordul oraşului Amsterdam, de pildă, morile erau împodobite cu ocazia unor evenimente fericite, precum nunţile. Decorate cu diverse ornamente întinse între pale, aripile erau poziţionate pe diagonală, ca atunci când morarul era liber. Pe parcursul celui de-al doilea război mondial, când ţara era sub ocupaţie germană, localnicii foloseau palele pentru a-i avertiza pe fugari că urmau raiduri militare. Aceste detalii şi informaţii interesante pe care le-am aflat despre morile de vânt au făcut ca vizita la moara lui Jan să fie o experienţă de neuitat.
Cu câţiva ani în urmă, eforturile depuse în vederea protecţiei morilor de vânt au primit un sprijin însemnat când Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură a trecut pe Lista patrimoniului mondial 19 mori din Kinderdijk, oraş situat lângă portul Rotterdam. Prin urmare, morile, care înainte erau simple fabrici, constituie în prezent monumente cu valoare culturală. Mai mult, numeroşi voluntari devotaţi întreţin şi ocrotesc morile de pe toată întinderea ţării. Graţie eforturilor lor, turiştii din întreaga lume pot admira şi acum morile de vânt, mori care odinioară au fost surse de inspiraţie pentru pictori celebri.

Se interzice exportul morilor de vânt


  În urmă cu aproximativ 300 de ani, cererea de mori era mare. Piesele ce intrau în alcătuirea morilor părăseau Olanda în cantităţi mari. În plus, străinii spionau ţara în căutare de proiectanţi specializaţi în mori de vânt, ademenindu-i cu slujbe în străinătate. Nu după mult timp, tehnologia olandeză a morilor era pusă în aplicare în ţările baltice, precum şi în Anglia, Franţa, Germania, Irlanda, Portugalia şi Spania. De fapt, la mijlocul secolului al XVIII-lea, exportul de tehnologie a morilor de vânt era atât de mare, încât guvernul olandez a decis să intervină. În februarie 1752, autorităţile au pus sub interdicţie exportul morilor de vânt. De atunci încoace, potrivit istoricului olandez Karel Davids, nimănui nu i s-a mai permis să ajute un străin să cumpere, să construiască sau să transporte „vreo piesă dintr-o moară de vânt olandeză“ sau „să exporte vreo unealtă care putea fi folosită la construirea unei mori“. Cine ar putea afirma că barierele comerciale şi spionajul industrial sunt doar fenomene contemporane?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile cu limbaj indecent vor fi şterse.

Toate comentariile necesită aprobare şi este posibil ca ele sa nu apară pe blog imediat. Vă mulţumesc!