duminică, 7 aprilie 2013

Naşterea unei stele într-un „cuib“ de vultur







C

um se nasc stelele? De ce unele sunt mai mari şi mai strălucitoare decât altele? 
Într-un mod impresionant, un set de fotografii făcute de Telescopul Spaţial Hubble poate înfăţişa procesul de formare a stelelor. Acest proces unic se desfăşoară în mijlocul nebuloasei Vulturul, un nor de gaz şi praf din galaxia noastră, Calea Lactee.

Pentru astronomii de pe Pământ, nebuloasa Vulturul apare ca o pasăre cu aripile întinse şi cu ghearele vizibile. Astronomul Jeff Hester şi colegii săi de la Universitatea Statului Arizona au fost interesaţi să fotografieze zona ghearelor, fiecare dintre acestea formând coloane ce seamănă cu nişte trompe de elefant. Acolo, radiaţia ultravioletă ionizează molecule de hidrogen: adică le dezbracă de electronii lor.

Imaginea alcătuită pe baza fotografiilor făcute de Hubble indică zeci de degeţele care ies în relief din capetele coloanelor. La vârfurile degetelor, gazul condensat formează sfere în care pot apărea unele stele şi, după părerea unor astronomi, probabil chiar planete. Totuşi procesul de creştere a acestor obiecte este frânat de vânturile stelare puternice care provin de la aproximativ o sută de stele nou-născute, formate anterior din nebuloasă. Cele mai strălucitoare dintre aceste stele pot fi de 100 000 de ori mai strălucitoare şi de peste opt ori mai fierbinţi decât Soarele nostru. Se pare că radiaţia emanată de ele a erodat deja părţile mai rarefiate ale nebuloasei. Acest proces, numit fotoevaporare, poate împiedica formarea stelelor, întrucât înlătură materia care altfel ar fi înghiţită de stelele embrionare. În fotografii, gazul care se evaporă arată ca un abur care se ridică din coloanele de gaz şi praf.

Pentru ca una dintre aceste globule gazoase să înceapă să strălucească, ea trebuie să fie suficient de masivă pentru a genera reacţii nucleare. Conform evaluărilor oamenilor de ştiinţă, mărimea ei trebuie să fie de minimum opt procente din cea a Soarelui. În plus, trebuie să fie înlăturat suficient praf din jur pentru ca lumina să poată fi emisă. Totuşi, dacă o globulă nu ajunge destul de mare pentru a străluci, ea poate deveni pur şi simplu un întunecat balon de gaz, cunoscut sub denumirea de pitică maro. Recent, astronomii au descoperit pentru prima oară o pitică maro identificabilă.

Asemănarea norilor de praf din nebuloasa Vultur cu imenşii nori întunecaţi văzuţi în zilele furtunoase vă poate păcăli, făcându-vă să trageţi concluzia că norii de praf nu sunt prea mari. În realitate, fiecare coloană de nor este atât de lungă, încât o strălucire de lumină care porneşte dintr-o extremitate a coloanei trebuie să călătorească aproape un an pentru a ajunge în cealaltă extremitate. De asemenea, fiecare globulă „mititică“ din imagine este aproape cât sistemul nostru solar. Mai mult, nebuloasa este atât de departe, încât luminii emanate de ea i-au trebuit 7 000 de ani pentru a ajunge la noi . . ., deşi călătoreşte cu o viteză de 299 792 km/s! Aceasta înseamnă că noi vedem nebuloasa Vulturul aşa cum arăta ea înainte ca omul să facă primii paşi pe Pământ.

Astronomii constată că procesul de formare a stelelor pare să se desfăşoare şi în alte nebuloase, cum ar fi nebuloasa Orion. Totuşi, în cazul acestor alte exemple, unghiul vizual împiedică observarea cu claritate a procesului. Totodată stelele pot muri, arzând efectiv, explodând violent într-o supernovă sau comprimându-se sub acţiunea forţei gravitaţionale şi devenind o gaură neagră. 
 sursa: watchtower 2007

2 comentarii:

Comentariile cu limbaj indecent vor fi şterse.

Toate comentariile necesită aprobare şi este posibil ca ele sa nu apară pe blog imediat. Vă mulţumesc!