joi, 11 aprilie 2013

Munţii Lunii


Secole la rând a circulat un zvon: undeva în Africa Centrală existau munţi acoperiţi cu zăpadă — adevăratul izvor al Nilului. Însă ideea că în Africa, în apropierea ecuatorului, exista zăpadă părea greu de acceptat. Cu toate acestea, la începutul secolului al II-lea e.n., geograful grec Ptolemeu a enunţat ipoteza existenţei acestor munţi, numindu-i Lunae Montes, adică Munţii Lunii.

Timp de secole, eforturile de a localiza aceşti munţi s-au dovedit a fi zadarnice. Apoi însă, într-o zi, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, exploratorul Henry Stanley — celebru pentru găsirea medicului David Livingstone — a fost martorul unui eveniment întâmplător. Norii care acoperiseră munţii când ceilalţi exploratori trecuseră mai înainte s-au risipit pentru puţin timp, oferindu-i lui Stanley posibilitatea să zărească, spre uimirea sa, un grup de vârfuri înzăpezite. Descoperise Munţii Lunii. Însă el le-a pus numele folosit pe atunci de localnici: Ruwenzori, care înseamnă „Aducătorul de ploaie“.

În prezent există opinia general acceptată că Ruwenzorii nu contribuie decât în mică parte la alimentarea cu apă a Nilului. Dar chiar şi aşa, acestor munţi li se mai spune în mod obişnuit Munţii Lunii. Iar în ciuda numeroaselor expediţii ale exploratorilor, acest lanţ muntos impresionant este încă învăluit într-o aură de mister. Situându-se exact la nord de ecuator, Ruwenzorii, lungi de circa 130 de kilometri şi laţi de 50 de kilometri, constituie o graniţă naturală între Uganda şi Republica Democratică Congo.

Spre deosebire de majoritatea celorlalţi munţi din Africa de Est, care sunt de origine vulcanică, lanţul muntos Ruwenzori este un bloc uriaş format din scoarţa pământului care, cu milenii în urmă, a fost împinsă în sus de nişte presiuni geologice enorme. Deşi ating înălţimea maximă de 5 109 metri, Ruwenzorii nu pot fi văzuţi de către vizitatori decât rareori. În cea mai mare parte a timpului, lanţul muntos este învăluit în ceaţă şi nori.

Aşa cum şi numele sugerează, Ruwenzorii se bucură de o supraabundenţă de ploaie şi zăpadă, anotimpul „secetos“ fiind doar puţin mai uscat decât anotimpul „ploios“. Prin urmare, mersul pe jos poate fi periculos; în unele zone, noroiul ajunge până la nivelul taliei! Precipitaţiile abundente au săpat o mulţime de lacuri mici deosebit de frumoase, care asigură umezeala necesară unei vegetaţii neobişnuit de dese, care acoperă versanţii muntoşi. De fapt, Ruwenzorii sunt locuinţa mai multor plante neobişnuite, unele dintre acestea atingând dimensiuni uriaşe.

De exemplu, giganticele degete păroase numite lobelia (Lobelia wollastonii) ajung, de obicei, în alte părţi ale lumii la mai puţin de 30 de centimetri lungime, însă aici, în Ruwenzori, ele pot atinge şi 6 metri. Cruciuliţele gigantice (Senecio vulgaris) seamănă cu nişte verze uriaşe care sunt aşezate în vârful unor trunchiuri cu multe ramuri. Aici, copacii din specia Erica arborea, acoperiţi cu muşchi, cresc până la înălţimea de 12 metri. Florile multicolore, fiecare cu parfumul ei, dau un plus de frumuseţe acestei privelişti. Tot aici trăiesc şi o mare diversitate de păsări frumoase, unele dintre ele fiind caracteristice munţilor Ruwenzori. Pe versanţii aflaţi la o altitudine mai mică trăiesc elefanţi, cimpanzei, antilope de pădure, leoparzi şi maimuţe cu trenă.

O privelişte minunată

Cei care urcă pe cărările acestui munte trec printr-o pădure tropicală şi traversează de mai multe ori râul Bujuku. Când ajung la o altitudine de 3 000 de metri şi privesc înapoi, aceştia pot vedea tot drumul parcurs, până în Valea Marelui Rift — o privelişte extraordinar de frumoasă!

Mai sus este Bigo Bog-ul inferior, o regiune cu o specie de iarbă care creşte în smocuri şi cu copaci din specia Erica arborea. Aici noroiul ajunge adesea până la genunchi. După un urcuş greu, în pantă, se ajunge la Bigo Bog-ul superior şi la Lacul Bujuku, aflat în partea superioară a Văii Bujuku, la o altitudine de circa 4 000 de metri. De aici se poate admira o privelişte minunată cu cele mai cunoscute vârfuri ale acestui lanţ muntos: Mount Baker, Mount Luigi di Savoia, Mount Stanley şi Mount Speke.

Şi mai sus se găseşte Gheţarul Elena, un gheţar permanent. Cine ajunge aici trebuie să-şi pună crampoane, adică nişte cuie metalice fixate pe talpa bocancilor de alpinism, şi să folosească o frânghie şi toporişti pentru gheaţă, ca să poată urca pe gheţar. Apoi urmează o plimbare pe platoul Stanley, în drum spre vârful Margherita al lui Mount Stanley, cel mai înalt vârf din grupul muntos Ruwenzori. Privind în jos de la acea înălţime, se poate vedea o panoramă impresionantă cu vârfuri muntoase, văi, păduri, cursuri de apă şi lacuri.

Cu toate acestea, nu se poate spune că acest lanţ muntos a fost cucerit. Ruwenzorii nu sunt decât la începutul dezvăluirii secretelor lor. Nu se cunosc încă multe despre geologia, viaţa animală şi vegetală a acestui lanţ muntos.

În cartea The Nile (Nilul), de Emil Ludwig, se spune că vechii locuitori ai acestor ţinuturi nu puteau să găsească nici o explicaţie pentru zăpada de pe munţi. Prin urmare, ei credeau că „munţii atrăseseră spre ei lumina lunii“.

 sursa: watchtower 2007

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile cu limbaj indecent vor fi şterse.

Toate comentariile necesită aprobare şi este posibil ca ele sa nu apară pe blog imediat. Vă mulţumesc!