miercuri, 3 august 2016

Bana Ellerini Ver - Özdemir Erdoğan

Ben bal arısı gibiydim senden önce
Bak pervanelere döndüm seni görünce
Yana yana kül olsam her an
Yine de senden ayrılamam

Yoluna adadım ömrümü ben sensiz olamam
Yana yana kül olsam her an
Yine de senden ayrılamam
Bin yıl yaşasam yine sana doyamam

Sana gönlümü verdim nazlı güzel
Seni ağlatsam gözlerim açık gider

Bana ellerini ver hayat seni sevince güzel
Yoluna adadım ömrümü ben gel kaçma güzel
Bana ellerini ver hayat seni sevince güzel
Sana gönlümü veridim nazlı güzel

Sana gönlümü verdim nazlı güzel
Seni ağlatsam gözlerim açık gider

Bana ellerini ver hayat seni sevince güzel
Yoluna adadım ömrümü ben gel kaçma güzel
Bana ellerini ver hayat seni sevince güzel
Sana gönlümü veridim nazlı güzel

LEMNUL DOMNULUI

Denumirea latină. Artemisia abrotanum

Este un subarbust din familia pelinului cu un miros aromat foarte special, care creşte în zonele secetoase şi calde, fiind adus la noi din sudul continentului european. în fitoterapie ocupă un loc cu totul aparte, datorită efectelor sale antitoxice şi depurative deopotrivă puternice şi blânde. Este adesea utilizat în tratamentul cancerului şi al altor boli grave, deoarece înviorează, curăţă de toxine organismul, stimulează pofta de mâncare şi are efecte uşor anti-depresive. S-a dovedit a fi foarte folositor în combinaţie cu plantele toxice (spânz, rostopască, laptele câinelui, brânduşă de toamnă), reducându-le efectele adverse, fără a le diminua însă acţiunea terapeutică, ci din contră. Iată câteva detalii despre efectele şi indicaţiile acestei plante:

ACŢIUNI:

INTERN: analgezic uşor (odinioară era folosit în timpul naşterilor pentru a uşura durerile), antianemic bun (se pare că acţionează prin îmbunătăţirea capacităţii de asimilare), febrifug mediu, antiiluetic (antisifilitiic - are, evident, rol adjuvant), antiinflamator bun (acţionează mai ales asupra tubului digestiv şi colecistului în special), antiseptic urinar bun, antitoxic puternic, antivomitiv mediu, colagog mediu (favorizează secreţia de bilă), coleretic puternic (favorizează evacuarea bilei), depurativ bun, digestiv bun, anuhelmintiic puternic (elimină viermii intestinali) - mai ales seminţele, emenagog mediu, expectorant mediu, tonic general bun.
EXTERN: antiinflamator mediu-slab, antiseptic mediu, tonic capilar mediu.

INDICAŢII:

INTERN:
- diskinezie biliară, colecistită diskinezică, colici hepato-biliare, infestări cu protozoarul Giardia lamblia - se foloseşte sub formă de pulbere: o linguriţă de 34 ori pe zi. în această categorie de afecţiuni lemnul Domnului este un adevărat elixir reducând inflamaţia, favorizând secreţia şi evacuarea bilei, având efecte antiparazitare (inclusiv asupra giardiei). Efectele sunt mai intense dacă se asociază cu plante amare puternice: pelin (Artemisia absinthiuni), rostopască (Chelidonium majus), anghinare (Cynara scolymus).
- balonare - se ia jumătate de linguriţă de pulbere înainte de masă şi jumătate de linguriţă după masă. Este util mai ales persoanelor cu digestie leneşă ori care suferă de dispepsie.
- amenoree (absenţa patologică a ciclului menstrual), dismenoree (ciclu menstrual dureros) - pulbere: 4 linguriţe pe zi.
- anemie, inapetenţă - se ia 1/2-1 linguriţă de pulbere cu 10-15 minute înainte de fiecare masă. Are efecte stimulente ale digestiei şi îmbunătăţeşte asimilaţia.
- adjuvant în boala canceroasă, indiferent de localizare - este foarte util deoarece normalizează apetitul şi uşurează digestia, are efecte tonice şi uşor antidepresive. în plus efectele sale antitoxice îl fac extrem de util pentru combaterea efectelor adverse ale citostaticelor, dar şi pentru "îmblânzirea" acţiunii unor plante cu grad de toxicitate mai ridicat (spânz Helleborus purpurascens, rostopască Chelidonium majus, brânduşă de toamnă - Colchicum autumnale), fără însă a diminua în nici un fel eficienţa tratamentului. Se ia sub formă de pulbere (4 linguriţe pe zi) sau de macerat la rece (2-3 pahare pe zi) înainte de mesele principale.
- migrenă - se ia o linguriţă rasă de pulbere la 1-2 ore, pe întreaga durată a crizei.
- reumatism - se face o cură cu macerat la rece: 1 litru pe zi, vreme de 1 lună. Efectele sunt mai puternice dacă se asociază cu trei fraţi pătaţi (Viola tricolor) şi brusture (Arctium lappa).
- adjuvant în intoxicaţiile cu ciuperci şi plante otrăvitoare - se bea 1 litru de macerat la rece pe parcursul unei zile.
- convalescenţă, oboseală, epuizare nervoasă - câte o linguriţă de pulbere, de 4 ori pe zi.
Alte utilizări interne:
Ca adjuvant, alături de plantele specifice afecţiunii tratate, iarba de lemnul Domnului are efecte foarte bune în următoarele boli şi tulburări: infecţii urinare, insomnie, hepatită cronică, naştere (pentru uşurarea travaliului), parazitoză intestinală (ascaridoză, oxiuroză), ragade peri-orale la copii (crăpături ale pielii).
EXTERN:
- răni, răni ulcerate, gangrene - se aplică cataplasme pe locul afectat vreme de 1 oră după care se lasă să se usuce o oră în aer liber. Se repetă tratamentul de 2-3 ori pe zi.
- dureri de dinţi, stomatită - clătiri îndelungate ale gurii cu infuzie combinată foarte concentrată (4-5 linguriţe la cană).
- căderea părului - ultima clătire se face cu infuzie combinată.

MOD DE PREPARARE ŞI ADMINISTRARE:

PULBEREA - planta se macină fin cu râşniţa electrică de cafea după care se cerne prin sita pentru făină albă. Se ia, de regulă, o linguriţă rasă de 3 ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se ţine sub limbă vreme de 10-15 minute,, după care se înghite cu apă. Se poate mânca după minim 20 de minute. Pulberea nu se păstrează mai mult de 10 zile, deoarece i se alterează proprietăţile.
MACERATUL LA RECE - o linguriţă de pulbere din lemnul Domnului se pune într-o cană (250 ml.) de apă de izvor sau plată şi se lasă la macerat aproximativ 7 ore, după care se filtrează. Se consumă 2-3 căni de macerat pe zi.
CATAPLASMA - planta se macină fin cu râşniţa electrică de cafea, după care se amestecă într-un vas cu apă călduţă până se formează o pastă, care se pune într-un tifon şi se aplică pe locul afectat

CONTRAINDICAŢII:

Nu se cunosc.

marți, 2 august 2016

Odinioară un lux, azi o necesitate — Istoria săpunului

Sursa: http://l.yimg.com/os/publish-images/lifestyles/2015-02-10/bc768e50-b16f-11e4-badb-67f95c859f84_178569358.jpg
Sursa: https://www.books-express.ro/uploads/2012/04/sapun.jpg
PUŢINE produse sunt la fel de răspândite ca săpunul. El face parte din viaţa noastră din copilărie până la vârsta senectuţii. Din obiect de lux, cum era socotit odinioară, săpunul a devenit obiect de strictă necesitate.
Într-adevăr, potrivit unui chimist din secolul al XIX-lea, bunăstarea materială şi nivelul de civilizaţie ale unui popor erau stabilite în funcţie de cantitatea de săpun folosită. În prezent, săpunul e considerat un produs indispensabil igienei şi menţinerii sănătăţii. Dar cum a ajuns el să facă parte din viaţa noastră?
Sursa: http://www.mabella.ro/img/article/1
41/picture/demachiere-cu-sapun-21.bmp
Din vremuri străvechi
Puţine dovezi atestă folosirea săpunului înaintea erei noastre. Este însă adevărat că, potrivit versiunii Sânta Scriptură din 1913, în Ieremia 2:22 se spune: „Căcĭ şi cu nitru de te veĭ spăla, şi săpun mult îţĭ veĭ lua“. Dar nu avem motive să tragem concluzia că aici se face referire la produsul cunoscut în prezent drept săpun, indiferent de forma lui: calup, pudră sau altceva. De fapt, o traducere mai nouă a cuvintelor profetului sună astfel: „Chiar dacă te-ai spăla cu leşie. . .“, leşia fiind o substanţă alcalină utilizată la spălat, total diferită de săpunul din zilele noastre.
Sursa: http://blog.sapunzain.ro/wp-conte
nt/uploads/2013/01/SAPUN-cRACIUN3.jpg
Grecii şi, mai târziu, romanii au folosit uleiuri parfumate pentru a-şi curăţa corpul. S-ar putea ca ei să fi învăţat meşteşugul producerii săpunului de la celţi. În lucrarea sa Historia Naturalis, Pliniu cel Bătrân, scriitor roman din secolul întâi, a folosit cuvântul galic saipo, din care se spune că derivă cuvântul „săpun“.
Din secolele care au urmat avem puţine mărturii ale folosirii săpunului. Totuşi, în evul mediu, Italia, Spania şi Franţa erau cunoscute drept centre de producere a săpunului. În pofida încercărilor de fabricare a săpunului în cantităţi mari, se pare că acesta era foarte puţin folosit în Europa. De fapt, ceva mai târziu, prin 1672, un german i-a trimis în dar unei doamne din înalta societate pe care o admira un frumos pachet cu săpun italienesc. Acesta găsise de cuviinţă să ofere şi ample instrucţiuni de folosire a misteriosului produs!
Sursa: http://kdmedia.kanald.ro/kfetele/imag
e/201408/w650/media_140827338259860100.jpg
Naşterea săpunului
Una dintre primele reţete detaliate pentru producerea săpunului apare într-o carte de secrete profesionale pentru meşteşugari, lucrare ce datează din secolul al XII-lea. De-a lungul anilor, procedeul chimic de obţinere a săpunului în principiu nu s-a schimbat. În urma fierberii uleiurilor şi grăsimilor de origine animală şi vegetală împreună cu o soluţie alcalină caustică se obţine un săpun nerafinat. Această reacţie se numeşte saponificare.
Sursa: http://naen-soap.com/wp-content/uplo
ads/2012/09/ciocolata-de-cafea_2013.jpg
Fireşte, calitatea săpunului depindea de materia primă folosită. La început, săpunul se făcea din cenuşă de lemn şi grăsimi animale. Din aceste ingrediente, primii colonizatori ai Americii obţineau un săpun moale, gelatinos, închis la culoare, pe care-l întrebuinţau zilnic. Întrucât, la acea vreme, seul de la vite şi oi era componenta principală folosită la producerea atât a săpunului, cât şi a lumânărilor, lumânărarii făceau şi vindeau ambele produse. Adăugând sare la sfârşitul fierberii, obţineau un săpun solid şi uşor de transportat. Pentru a-i da un miros plăcut, ei puneau în săpun parfum de levănţică, de Gaultheria procumbens sau de chimen.
Sursa: http://da-soft.ru/images/galery/1536949.jpg
În sudul Europei, săpunurile se făceau în general din ulei de măsline. Însă producătorii de săpun din zonele mai reci continuau să folosească seul. Unii întrebuinţau chiar şi untură de peşte. Deşi se puteau spăla rufe cu el, acest săpun nu era ideal pentru îmbăiat! Totuşi, grăsimile şi uleiurile sunt doar câteva dintre ingredientele folosite la fabricarea săpunului.
De la meşteşug la industrie
Sursa: http://lakonikos.gr/media/k2/items/ca
che/59eac8dcbbb45baeefc0b03c34c8ef78_XL.jpg
Veacuri la rând, substanţele alcaline necesare fabricării săpunului s-au obţinut din cenuşa anumitor plante, inclusiv a plantelor marine. În Spania, se ardea săricica, proces în urma căruia rezulta o cenuşă alcalină numită barilla. Din combinarea ei cu ulei de măsline local rezulta un săpun alb, de calitate superioară, numit „săpun de Castilia“.
Săpun de Castilia
Sursa: https://beleco.ro/wp-content/uploads/2014/11/DSC_0015.jpg
Secolul al XVIII-lea a cunoscut o creştere a cererii internaţionale de potasă, folosită la fabricarea săpunului, a sticlei şi a prafului de puşcă. În jurul anului 1790, Nicolas Leblanc, chirurg şi chimist francez, a elaborat o metodă de obţinere a unor substanţe alcaline din sare. Mai târziu, chimiştii au reuşit să obţină sodă caustică dintr-o soluţie foarte concentrată de apă cu sare. Astfel de progrese au facilitat industrializarea procesului de fabricare a săpunului.
Sursa: https://cdn.shopify.com/s/files/1/1188/
2592/files/blog_soaps.jpg?2742489815185147545
Săpunul capătă popularitate
Sfârşitul secolului al XIX-lea a fost marcat de reforme majore, perioadă în care s-au depus eforturi pentru educarea omului în privinţa menţinerii sănătăţii şi a igienei. Totuşi, săpunul folosit la acea vreme continua să fie un produs respingător, închis la culoare şi presărat cu bucăţele de substanţe alcaline nedizolvate care iritau pielea. Încă se făcea manual, fiind pur şi simplu fiert în cazane. Publicul îl cumpăra ca pe un produs de provenienţă necunoscută, ce trebuia feliat de băcan şi vândut la gramaj.
Sursa: http://www.nonsprecare.it/wp-content/uploads/2014/04/co
me-lavare-bene-mani-evitare-problemi-salute-infezioni-1.jpg
Deşi făceau multă spumă, unele săpunuri erau foarte grase lăsând degetele unsuroase, iar în timp grăsimea din ele se râncezea. Producătorii, din ce în ce mai atenţi la cererea publicului, au început să folosească aditivi precum uleiul de citronelă ca să acopere mirosul dezgustător cu un parfum plăcut ce aducea a lămâie.
Sursa: http://www.spanordicstation.com/wp-
content/uploads/2014/07/massage-huiles1.jpg
Dar urmau a fi aduse şi alte îmbunătăţiri. Fiind de o calitate superioară, săpunurile din uleiuri vegetale au început să capete popularitate. Revoluţia transporturilor le-a înlesnit producătorilor de săpun accesul la o gamă bogată de lucruri fine. Vestul Africii era patria palmierilor de ulei. Din fructele lor cărnoase se extrăgea o substanţă untoasă, deschisă la culoare, care a devenit componenta principală a săpunurilor şi cosmeticelor. Din insulele Pacificului se aducea copra, miezul uscat al nucii de cocos, din care se extrage şi în prezent uleiul de cocos. Datorită acestor ingrediente exotice, faima săpunului începea să crească.
Sursa: http://www.dietetik.ro/data/Images/gel_de_dus_cada.jpg
Folosindu-se de dorinţa firească a omului de a fi curat, producătorii se străduiau să-şi convingă clienţii că săpunul este indispensabil igienei. Nu după mult timp, cei ce se ocupau cu publicitatea făceau reclamă unor produse asociind rezultatele obţinute cu mierea, razele soarelui şi zăpada. Alţii prelucrau renumite opere de artă în încercarea de a da reclamelor concepute de ei şi implicit săpunului o notă de rafinament. Pe la începutul secolului al XX-lea, săpunul pătrunsese deja pe piaţa mondială. De asemenea, el a pus bazele industriei publicităţii. În 1894, reclame la săpun apăreau chiar şi pe dosul timbrelor poştale din Noua Zeelandă. Săpunul îşi făcuse o bună reputaţie.
Sursa: http://cincovidas.com/wp-c
ontent/uploads/2013/02/Oils-for-Skin.jpg
Fabricarea săpunului în zilele noastre
La început, producerea industrială a săpunului consta în fierberea laolaltă a ingredientelor în cazane imense. Un operator iscusit controla procesul folosind mistria. Cum îşi dădea el seama dacă erau necesare unele schimbări în ce priveşte metoda sau ingredientele folosite? După modul în care se scurgea săpunul de pe mistria încinsă.
În prezent, fabricarea săpunului urmează în general trei etape. Prima este saponificarea, care reprezintă reacţiile dintre diferite uleiuri sau grăsimi şi alcalii. În urma acestor reacţii se obţin săpun pur şi glicerol într-un amestec ce conţine 30% apă. Deşi se recurge chiar şi în prezent la fierberea în cazan, majoritatea producătorilor de săpun din zilele noastre folosesc sisteme computerizate de saponificare. Cea de-a doua etapă este uscarea. Aceasta constă în folosirea temperaturii ridicate, a vidului şi a uscării prin pulverizare pentru a transforma săpunul pur în granule ce conţin circa 12% apă. Cea de-a treia etapă şi ultima se numeşte finisare. Granulele sunt amestecate cu parfum, coloranţi şi alte aditive, obţinându-se astfel un săpun fin şi plăcut mirositor. Apoi, calupurilor de săpun li se dă specifica formă cu ajutorul unei prese. În zilele noastre, consumatorii preferă săpunurile cu aromă de fructe şi cu extracte vegetale. Astfel, folosirea săpunului devine o experienţă înviorătoare, ce te face să te simţi în mijlocul naturii!
Sursa: http://sapunde-alabun.ro/img/sapun-lavanda.png
Deşi s-au făcut progrese remarcabile în înţelegerea reacţiilor chimice necesare obţinerii produselor de curăţat, iar metodele de fabricare s-au schimbat radical, săpunul tradiţional nu şi-a pierdut popularitatea. Nimeni nu poate nega că, în ce priveşte menţinerea igienei şi ocrotirea sănătăţii, săpunul este o necesitate. În această epocă marcată de necurăţie morală, curăţenia fizică este acum mai uşor de atins ca oricând. Totuşi, curăţenia fizică este şi mai preţioasă când reflectă puritatea omului lăuntric.
Sursa: http://www.thesoaplady.com/sites/default/files/main-soap-graphic_0_0.png?1368826316
Sursa: http://dozadesanatate.ro/wp-content/uploads/2016/04/miere-s%C4%83pun.jpg
Sursa: http://www.todayifoundout.com/wp-content/uploads/2015/01/soap.jpg
sursa text: watchtowerlibrary 2007

luni, 1 august 2016

Când mai gras nu înseamnă mai sănătos

Sursa: http://static.eharmony.com/blog/wp-content/uploads/2011/10/111797838.jpg
„Nu mai încap în haine“, se plângea Rosa, în vârstă de 35 de ani. „Acum am aproape 86 de kilograme şi nu mi-aş fi închipuit vreodată că voi ajunge atât de grasă!“
ROSA nu este singura care este îngrijorată că se îngraşă. În Statele Unite, unde locuieşte ea, aproape o treime dintre locuitori sunt obezi. În Marea Britanie, în zece ani numărul adulţilor obezi s-a dublat. Iar în Japonia — unde rareori întâlneai o persoană supraponderală — obezitatea devine ceva obişnuit.
Sursa: http://www.esqw1.org.uk/userimages/fatboy.gif
Tot mai mulţi copii sunt mai graşi decât ar trebui. Aproximativ 4,7 milioane de tineri americani având între 6 şi 17 ani au depăşit cu mult greutatea normală pentru vârsta lor, în timp ce aproximativ 20 la sută dintre copiii canadieni sunt obezi. În ultimii ani, numărul cazurilor de obezitate infantilă este de trei ori mai mare în Singapore.
În unele ţări, un om gras denotă prosperitate şi sănătate, lucruri mult mai de dorit decât sărăcia şi subnutriţia. Însă, în ţările occidentale, unde hrana se procură uşor, creşterea în greutate este considerată, de obicei, un lucru nedorit. Dimpotrivă, ea provoacă, în general, o îngrijorare serioasă. De ce?
„Deşi majoritatea oamenilor consideră că obezitatea este o problemă legată de aspect — afirmă dr. C. Everett Koop, fost ministru al sănătăţii în S.U.A. —, în realitate, ea este o boală gravă.“ Endocrinologul F. Xavier Pi-Sunyer, din New York, afirmă: „[În America, creşterea în greutate îi] expune pe tot mai mulţi oameni riscului pe care îl prezintă bolile diabetice, hipertensiunea arterială, apoplexia, bolile cardiace şi chiar unele forme de cancer“.
Mai graşi, mai expuşi pericolului
Să examinăm un studiu efectuat timp de 16 ani în rândul a 115 000 de infirmiere americance. În urma studiului s-a ajuns la concluzia că adulţii care se îngraşă chiar şi cu 4 până la 6,5 kilograme riscă în mod considerabil să se expună bolilor cardiace. Acest studiu, publicat în ediţia din 14 septembrie 1995 a periodicului The New England Journal of Medicine, indica faptul că o treime din decesele provocate de cancer şi jumătate din cele provocate de bolile cardiovasculare au avut drept cauză supraponderabilitatea. Potrivit unui raport publicat în ediţia din 22/29 mai 1996 a periodicului The Journal of the American Medical Association (JAMA), „în 78% dintre cazurile de hipertensiune la bărbaţi şi 65% la femei direct răspunzătoare este obezitatea“. Societatea Americană pentru Cancer este de părere că persoanele „foarte grase“ (care au cu cel puţin 40% peste greutatea ideală) „sunt mai expuse riscului de a se îmbolnăvi de cancer“.
Sursa: http://www.livescience.com/images/i/000/015/692/origin
al/fat-thin-110330.jpg?interpolation=lanczos-none&downsize=*:1000
Dar nu numai îngrăşarea excesivă constituie un pericol; şi distribuirea grăsimilor în organism influenţează riscul de îmbolnăvire. Persoanele care depun grăsime în zona abdomenului sunt expuse unui pericol mai mare decât persoanele care depun mai multă grăsime pe şolduri şi pe coapse. Grăsimea din zona stomacului este asociată cu creşterea riscului îmbolnăvirii de diabet, de boli cardiace, de cancer de sân şi de cancer uterin.
În mod asemănător, tinerii supraponderali suferă de hipertensiune arterială, au nivele de colesterol ridicate şi prezintă simptome prediabetice. Iar aceşti tineri devin deseori adulţi obezi. Pe baza datelor publicate în revista medicală britanică The Lancet, în ziarul The New York Times se consemna faptul că „oamenii care erau graşi în copilărie au murit mai repede şi au suferit de mult mai multe boli mult mai devreme decât ceilalţi oameni“.
Noi norme privind greutatea
Convins de serioasa problemă pe care o prezintă greutatea, guvernul Statelor Unite a recomandat pentru anul 1995 norme mai severe. Normele actuale stabilesc trei categorii de greutate: „greutate normală“, „greutate excesivă moderată“ şi „greutate excesivă gravă“. Aceste norme se aplică atât în cazul bărbaţilor, cât şi al femeilor, indiferent de vârstă.
Normele pe anul 1990 admiteau o anumită creştere în greutate odată cu trecerea la vârsta mijlocie. Noile norme nu admit lucrul acesta, întrucât indicaţiile arată că adulţii nu trebuie să se îngraşe odată cu trecerea timpului. Astfel, o persoană despre care cândva se considera că se încadrează în greutatea normală, probabil că acum se încadrează în categoria persoanelor supraponderale. De exemplu, o persoană cu o înălţime de 1,68 metri, care are între 35 şi 65 de ani şi o greutate de 75 de kilograme, potrivit normelor valabile până în anul 1990 s-ar fi încadrat în categoria persoanelor cu o greutate normală. Însă, potrivit noilor norme, această persoană are cu 5 kilograme peste greutatea normală!
Cum de ne-am îngrăşat atât de mult?
Trăsăturile moştenite pe cale genetică pot influenţa predispoziţia la obezitate a unei persoane, însă în ţările occidentale nu acestea constituie cauza creşterii în greutate. Alta este cauza acestei probleme.
Medicii specialişti consideră că o cauză a îngrăşării poate fi consumul de grăsimi. O cantitate mare de carne şi de produse lactate, de produse de patiserie şi de tip fast-food, precum şi gustările, prăjelile, sosurile, sosurile de carne şi uleiurile conţin multe grăsimi, iar consumarea lor poate duce la obezitate. Cum anume?
Ei bine, consumând mai multe calorii decât are nevoie organismul nostru, creştem în greutate. Grăsimile conţin 9 calorii/gram, spre deosebire de 4 calorii, câte există într-un gram de proteină sau într-un gram de carbohidrat. Aşadar, când mâncăm grăsimi, consumăm mai multe calorii. Există însă şi un alt factor important: modul în care corpul uman foloseşte energia obţinută din carbohidraţi, proteine şi grăsimi. Organismul arde mai întâi carbohidraţii şi proteinele, apoi grăsimile. Caloriile din grăsimile rămase neconsumate se transformă în grăsimi ale organismului. Aşadar, reducerea cantităţii de alimente bogate în grăsimi constituie principala modalitate de slăbire.
Sursa: https://www.umcg.nl/SiteCollectionImage
s/UMCG/Afdelingen/Dietetiek/Foto08%20klein.jpg
Totuşi, unii care cred că au redus consumul de grăsimi constată că încă iau proporţii. De ce? Un motiv ar fi acela că mănâncă mult. O nutriţionistă americancă afirmă: „Mâncăm prea mult fiindcă ni se dă prea mult. Dacă avem ce să mâncăm, mâncăm“. În plus, oamenii sunt înclinaţi să consume mai multe alimente cu un aport redus de grăsimi sau chiar fără grăsimi. Însă o expertă de la o firmă de consulting pentru industria alimentară americană afirmă: „Produsele cu un conţinut redus de grăsimi îşi îmbunătăţesc gustul prin creşterea conţinutului de zahăr [bogat în calorii]“. Astfel, în ziarul The New York Times se consemna: „Cele două tendinţe ale anilor ’90 — creşterea valorii banului şi consumul de alimente cu un aport mic sau chiar fără grăsimi — s-au transformat în invitaţii la lăcomie“, adică la creşterea în greutate.
O viaţă sedentară duce şi ea la îngrăşare. Un studiu efectuat în Marea Britanie a dezvăluit că mai mult de o treime dintre adulţii britanici fac săptămânal mai puţin de 20 de minute de exerciţii fizice obişnuite. Mai puţin de jumătate practică sporturi active. În multe ţări occidentale, mersul cu maşina a înlocuit plimbarea, iar petrecerea unui timp mai îndelungat în faţa televizorului încurajează atât lenevia, cât şi lăcomia. În Statele Unite, copiii petrec săptămânal în faţa televizorului aproximativ 26 de ore, fără să luăm în calcul timpul petrecut cu jocurile video. Totodată, numai 36 la sută dintre şcoli mai au ore de educaţie fizică.
În care dintre categoriile „greutate normală“, „greutate excesivă moderată“ şi „greutate excesivă gravă“ te încadrezi? Graficul prezentat aici te va ajuta să afli răspunsul la întrebare
Există, de asemenea, şi cauze psihologice ale îngrăşării. „Mâncăm ca urmare a unor nevoi afective“, afirmă dr. Lawrence Cheskin, de la Centrul de Control al Greutăţii „John Hopkins“. „Mâncăm când suntem fericiţi, mâncăm când suntem trişti. Am crescut cu convingerea că mâncarea este un înlocuitor pentru multe alte lucruri.“
Vom reuşi?
Problemele legate de îngrăşare sunt complexe. Aproximativ 80 de milioane de americani fac anual cură de slăbire. Dar, la scurt timp după ce au dat jos câteva kilograme, aproape toţi revin la acelaşi fel de alimentaţie. În decurs de cinci ani, 95 la sută pun la loc greutatea pe care au dat-o jos.
Sursa: http://katering-sosnowiec.pl/wp-content
/uploads/2015/05/billionphotos-1095939.png
Ca să slăbim şi să ne menţinem astfel trebuie să facem schimbări în stilul nostru de viaţă. Aceste schimbări pretind eforturi şi hotărâre, precum şi ajutor din partea familiei şi a prietenilor. În unele cazuri, este necesar ajutorul unor medici specialişti. Însă, pentru ca eforturile tale să aibă succes, este necesară o motivaţie corectă. Este bine să te întrebi: „De ce vreau să slăbesc?“ Eforturile pe care le faci ca să slăbeşti vor avea mai mari şanse de reuşită dacă dorinţa de a evita pericolele la care îţi este expusă sănătatea sunt însoţite de dorinţa de a te simţi mai bine, de a arăta mai bine şi de a-ţi îmbunătăţi calitatea vieţii.
Poţi mânca multe alimente delicioase şi săţioase, care sunt atât nutritive, cât şi sărace în calorii. Dar, înainte de a analiza ce alimente te ajută să slăbeşti, să examinăm modul în care anumite elemente din alimentaţie îţi pot pune în pericol sănătatea.
Sursa: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/6/6d/Good_Food_Display_-_NCI_Visuals_Online.jpg
sursa textului: watchtowerlibrary 2007

duminică, 31 iulie 2016

Mazi Kalbimde Yaradır - Esin Engin


Ben de gönül çektim eskiden
Yandı hayatım bu sevgiden
Anladım ki bir aşka bedel
Gençliğimmiş elimden giden

Önünde ben geldim de dize
Yâr olmadı bu kimse bize
En nihayet düşüp can verdim
Gözündeki yeşil denize

Sarmadımsa da belden, geçmedim bu emelden
Bir hazin maceradır onu aldılar elden
Başkasına yâr oldu, eller bahtiyâr oldu
Gönlüm hep baştan başa viran bir diyâr oldu

Mazi kalbimde bir yaradır
Bahtım saçlarımdan karadır
Beni zaman zaman ağlatan
İşte bu hazin hatıradır

Ne göğsünde uyuttu beni
Ne bûseyle avuttu beni
Geçti ardından uzun yıllar
O kadın da unuttu beni

Sarmadımsa da belden, geçmedim bu emelden
Bir hazin maceradır onu aldılar elden
Başkasına yâr oldu, eller bahtiyâr oldu
Gönlüm hep baştan başa viran bir diyâr oldu

IZMĂ BUNĂ (MENTĂ)

Denumirea latină: Mentha piperita L.

Denumirea rusă: Мята перечная

Denumirea engleză: Peppermint

Familia: Lamiaceae

Fără a face parte dintre remediile forte, este una din plantele cele mai folosite în fitoterapia de pe toate meridianele. Sursele istorice arată că menta era utilizată încă din Antichitate, la greci şi apoi la romani fiind la mare cinste pentru tămăduirea bolilor şi alinarea durerilor. La origine a fost o plantă spontană, însă marea majoritate a varietăţilor folosite în prezent sunt cultivate. Principalul său component - uleiul volatil - are efecte terapeutice puternice şi complexe, potenţate de celelalte substanţe conţinute de plantă (taninnri, flavone, acid cumaric etc). Astfel menta are o acţiune extrem de puternică asupra aparatului respirator, favorizând dilatarea bronhiilor, eradicând infecţiile, stimulând chiar centrul nervos din creier care coordonează procesul respirator. Apoi, acţionează ca reglator al digestiei, normalizator al tranzitului intestinal, calmant psihic blând şi eficient, motive pentru care este unul din "medicamentele" uzuale din farmacia casei. Să-i cunoaştem în continuare mai bine proprietăţile.

Descriere. Plantă erbacee cu rădăcini adventive fibroase. Tulpina patrunghiulară, compusă din noduri şi internoduri, mai mult sau mai puţin erectă, puternic ramificată. Frunze opuse, ovat-lanceolate până la lanceolate, cu marginea limbului serată, pe partea superioară netede, iar pe cea inferioară au nervuri proeminente; colorate în verde închis  cu glande oleifere. Inflorescenţa este de forma unui spic, conic alungit.

Răspândire. Plantă care preferă solurile fertile de luncă, luto-nisipoase, cu apă freatică la mică adâncime, heliofilă.

Organul utilizat, recoltare. Frunzele se recoltează când acestea ajung la lungimea de 6 cm. Părţile aeriene se recoltează pentru uscare când plantele sunt înflorite în proporţie de 15-20%, iar pentru extragerea uleiului volatil, când plantele sunt înflorite peste 25%.

Compoziţie chimică, întrebuinţări. Frunzele de mentă conţin ulei volatil (principiu activ), lipide, sitosterol, acizii ursolic şi oleanolic, taninuri, flavonozide, caroten. Ele se prescriu ca spasmolitic, colagog şi antiemetic; întră în componenţa speciilor cu acţiune carminativă, gastrică, colagog şi calmantă. Tinctura se foloseşte ca analgezic.

ACŢIUNI:

INTERN: analgezic slab, antidiareic bun, antiemetic puternic (împiedică voma producând o uşoară anestezie a mucoasei gastrice), stimulent respirator foarte puternic, antifermentativ uşor, antiseptic gastro-intestinal bun, antispastic mediu, astringent uşor, bacteriostatic bun, calmant al colicilor hepatobiliare, carminativ mediu-slab (reduce gazele intestinale), coleretic şi colagog mediu-slab, diuretic mediu-slab, antitusiv mediu-slab, expectorant bun, febrifug bun, împiedică somnul (în doză puternică), calmant psihic mediu-slab, relaxant-sedativ slab (în doză mică-medie), stimulent şi excitant bun pentru aparatul digestiv şi circulator, stomahic mediu-slab, sudorific slab, tonic nervos puternic, vasoconstrictor de intensitate medie, vermifug mediu-slab.
EXTERN: antifungic (inhibă dezvoltarea ciupercilor patogene) slab, antiinflamator bun la nivelul sinusurilor, antiseptic bun, ăntispasmodic puternic, antiviral în doze mari (faţă de virusul herpetic), bun calmant şi antiinflamator la nivelul pielii (reduce senzaţia de mâncărime şi usturime în special), paraziticid mediu, vasodilatator la nivelul epiteliului nazal.

INDICAŢII:

INTERN:
- astm, bronşită - pulbere, se asociază foarte bine cu iarba de trei fraţi pătaţi (Viola tricolor). în fazele acute se bea infuzie fierbinte de mentă pentru efectul bronhodilatator rapid (efect similar are inhalarea dintro batistă a uleiului volatil).
- gripă, guturai, tuberculoză (adjuvant), tuse convulsivă – infuzie fierbinte atunci când boala este asociată cu stare de frig. Pentru combaterea febrei se foloseşte infuzia sau, mai bine, infuzia combinată administrată la temperatura camerei.
- digestie lentă, indigestie, balonare, aerofagie (ingerarea involuntară de aer în timpul mesei urmată de eructaţii) - pulbere luată sublingual înainte de masă cu 5-10 minute.
- sughiţ - se bea un pahar cu infuzie de mentă cu înghiţituri mici şi dese, pe cât posibil fără a face pauză.
- colici gastrice, colici abdominale, colon spastic - infuzie fierbinte
- dureri de stomac, dureri de stomac pe fond nervos – infuzie combinată administrată la temperatura camerei. Se asociază foarte bine cu muşeţelul (Matricaria chamomilla).
- senzaţie de vomă (greaţă) de diferite etiologii, rău de călătorie - pulbere administrată cu o oră înainte de plecare. Dacă este necesar se va administra şi pe parcursul călătoriei. Pentru răul de călătorie foarte persistent, se obţin efecte excelente prin asocierea mentei cu puţină pulbere de ghimbir (Ziginber officinalis).
- balenă (miros urât al gurii), halenă asociată cu dispepsie – se combină în proporţii egale pulberea de mentă cu pulberea de pelin (Artemisia abs'mthium). Se ia o linguriţă din acest amestec de 3-4 ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se ţine 10-15 minute sub limbă, după care se înghite cu apă. Cura durează 7-10 zile.
- diaree - infuzie combinată cu o concentraţie direct proporţională cu gravitatea afecţiunii (o linguriţă la cană în formele uşoare, până la 34 linguriţe la cană când diareea este puternică). Pentru a obţine efecte foarte puternice şi rapide se asociază menta cu frunze de coada racului (Potentilla anserina) sau creţişoară (Alchemilla vulgaris) în proporţii egale.
- infecţii gastro-intestinale - infuzie combinată superconcentrată
- dureri de cap (cefalee), migrenă (mai ales însoţită de vomă) - infuzie combinată (se fac şi aplicaţii externe cu mentă - a se vedea mai jos)
- angoasă, insomnie, nervozitate - infuzie combinată de mentă (o linguriţă la cană) servită călduţă.
- oboseală, oboseală mentală - pulbere sau infuzie combinată de mentă servită rece sau la temperatura camerei. Se prepară din 2 linguriţe la cană (prin creşterea concentraţiei de mentă se schimbă şi efectul psiho-mental al extractului).

Alte utilizări interne:
Ca adjuvant, alături de plantele specifice afecţiunii tratate, menta are efecte foarte bune în următoarele boli şi tulburări: dismenoree (ciclu menstrual neregulat sau dureros), colecistopatii, calculi biliari (litiază biliară), afecţiuni cronice ale pancreasului, aritmie cardiacă, paralizie, reumatism, sinuzită, şoc, tremurături, viermi intestinali (ascarizi, oxiuri).
EXTERN:
- dureri musculare - se toarnă în apa de baie fierbinte infuzie combinată superconcentrată, se fac băi generale.
- herpes - comprese cu infuzie combinată superconcentrată. Cataplasmele cu rostopască, echinaceea şi mentă în proporţii egale au efecte foarte bune.
- iritare cutanată, prurit (mâncărime a pielii) - catapiasmă rece pusă pe locul afectat.
- urticarie - se face o catapiasmă cu mentă şi muşeţel (Matricaria chammomilla) în proporţii egale care se aplică pe locul afectat Are efecte calmante, reduce inflamaţia.
- migrene, dureri de cap - se pun cataplasme pe ceafă şi pe frunte care se fixează cu bandaj
- contuzii - catapiasmă pe locul afectat.
- ten gras, pori dilataţi - catapiasmă cu frunze de mentă după o spălare prealabilă a tenului cu apă şi săpun pentru faţă.

MOD DE PREPARARE ŞI ADMINISTRARE:

PULBEREA - planta se macină fin cu râşniţa electrică de cafea după care se cerne prin sita pentru făină albă. Se ia, de regulă, o linguriţă rasă de 3 ori pe zi, pe stomacul gol. Pulberea se ţine sub limbă vreme de 10-15 minute, după care se înghite cu apă. Pulberea nu se păstrează mai mult de 10 zile, deoarece i se alterează proprietăţile.
INFUZIA COMBINATĂ (reţeta pentru obţinerea a 250 ml.) - 1-2 linguriţe de pulbere de frunze de mentă se lasă la înmuiat într-o jumătate de cană de apă de seara până dimineaţa, când se filtrează; maceratul se păstrează, iar pulberea rămasă se opăreşte cu o jumătate de cană de apă fierbinte timp de 20 de minute, după care se lasă la răcit; se combină cele două extracte; acest preparat se bea cu un sfert de oră înainte de masă. Doza - 3 căni pe zi.
INFUZIA COMBINATĂ SUPERCONCENTRATĂ - se prepară întocmai ca şi cea anterior prezentată cu deosebirea că va fi mai concentrată: 2- 3 linguri de plantă în loc de 1 - 2 linguriţe.
INFUZIA FIERBINTE (această formă de administrare se utilizează mai ales datorită efectului său hipertermiant; pentru efecte vindecătoare în cazul afecţiunilor grave, plantele se administrează numai sub formă de pulbere, macerat, tinctură sau infuzie combinată; ceaiul distruge mai mult de 80% din principiile active ale plantei) - peste o linguriţă de pulbere de frunze de mentă se adaugă o cană (250 ml) de apă fierbinte, se acoperă şi se lasă să infuzeze vreme de 10-15 minute, după care se îndulceşte cu miere şi se consumă cât mai caldă posibil. Doza - 3 căni pe zi.
CATAPLASMA - planta se macină fin cu râşniţa electrică de cafea, după care se amestecă într-un vas cu apă călduţă până se formează o pastă, care se pune într-un tifon şi se aplică pe locul afectat

PRECAUŢII:
În tratamentul persoanelor bolnave de stomac (gastrită, ulcer etc.) menta obişnuită poate da senzaţie de jenă gastrică şi chiar uşoare dureri. în acest caz va fi preferată menta dulce (Mentha viridis). Utilizarea pe termen foarte lung a mentei în doze mari duce la o sensibilizare a tubului digestiv şi poate predispune la nevralgii.

CONTRAINDICAŢII:
Nu se cunosc.

OBSERVAŢII:
• Menta dulce (Mentha viridis) este mai eficientă în tratarea boţilor febrile, a inflamaţiilor puternice, a bolilor care se agravează la căldură, precum şi a persoanelor cu sensibilitate gastrică crescută.

• Pentru tratarea balonării, indigestiei, aerofagiei, inapetenţei cea mai indicată este menta pipărată (Mentha piperita).